One of my late favourites.
Da dom’le, ninge. N-a luat pe nimeni prin surprindere, e mijlocul lui Decembrie şi da – e iarnă. Nu înţeleg ce-i cu atâta panică la ştiri. Da, sunt accidente; da, e polei; dar aşa e şi-n Viena, aşa-i şi-n Londra. Şi nu dom’le, nu guvernu-i de vină!
Adevărul e că ninge chiar frumos. Sunt parcă mai aproape de copilărie, pe când zăpada-mi era cel mai drag lucru din lume. A fost demult, pesemne, fiindcă de-azidimineaţă timp de-o zi lumină n-am reuşit să-i găsesc decât cuvinte de ocară. Dar acum, sub liniştea nopţii, totu-i altfel parcă. Cerul şi zăpada reflectă lumina felinarelor de pe stradă care se confundă subtil în mintea mea cu lumina focului din sobă. Gândul mă linişteşte şi mă încălzeşte într-un mod parcă nostalgic. Şi-a pierdut magia de-atunci dar a reuşit să-şi păstreze un locşor lângă mine.
Fulgii te prind – trebuie să recunosc – în jocul lor şi nu ai încotro decât să le oferi cele câteva momente cuvenite. [Perspectiva este, desigur, cea a omului care din când în când îşi rupe privirea de pe monitor şi-o aruncă pe fereastră.] Ce-mi place însă cel mai mult e să-mi dau voie privirii să rătăcească printre ei – şi parcă dintr-o dată o mulţime de gânduri (mai noi, mai vechi) încep să se facă auzite. E ca şi cum le-aş privi din exterior, imparţial şi obiectiv; parcă aş putea să privesc în mine şi să mă redescopăr.
Cel puţin parţial. Am redescoperit (temporar, dar … rămâne de văzut) plăcerea de-a pune câteva rânduri pe hârtie şi am cedat astfel controlul geamănului sensibil şi artistic, probabil cel impresionat de zăpadă şi de jocul ei. Repausul laturii aritmetico-logică a fost binevenit. Mă simt în sfârşit deconectat şi am convingerea că somnul din astă noapte va fi cu adevărat odihnitor … atunci când va binevoi să vie. Între timp mă gândesc tot la zăpadă.
Copacul – ars de arşiţa verii şi învins de vânturile tomnatice – stă acum îngheţat sub fulgi. Licărul i-a dispărut, asemenea cărbunelui care s-a stins, acoperit de-un uşor strat alb de cenuşă. Existenţa lui parcurge etapa finală a unui ciclu care se va relua o dată cu venirea primăverii. Împreună cu el, natura va renaşte de sub zăpadă într-o explozie de verde crud. Îmi aduc aminte de-un phoenix care avea acelaşi puls şi, cu ochiul introspecţiei încă deschis, îmi dau seama că ar trebui să mă folosesc de lecţia pornitului de la început.
Dragă cititorule, ce faci? – este întrebarea pe care-mi place s-o pun în mod aproape obsesiv majorităţii cunoştiinţelor mele. Fie că e una din tacticile de reîmprospătare a conversaţiei, fie că pur şi simplu mă plictisesc, “ce faci”-ul zboară din direcţia mea la intervale regulate. Nu aştept întotdeauna un răspuns, dar când o fac închipuie-ţi că nu o să mă mulţumească un “bine, tu?”.
E stupid. Cum să faci bine? – ce puii mei de răspuns mai e şi ăsta?! Unul foarte frecvent, fireşte, şi la fel de evaziv ca întrebarea în sine, aproape un fel de reflex dezvoltat din varii motive: lipsa motivaţiei de-a comunica, intimitatea momentului care nu permite dezvaluirea lui, sau – şi asta e chiar amuzant – lipsa unei ocupaţii.
Oricât de scurte sau elaborate ar fi răspunsurile nu ele îmi prezintă cu adevărat interes, ci mai degrabă reacţia pe care întrebarea o stârneşte (funcţie de momentul în care e pusă). În fond, ce altceva să reprezinte “ce faci”-ul decât o demonstraţie a interesului (local sau global) faţă de interlocutor? Cât se poate de natural şi de bineintenţionat, el merită o reacţie pe măsură. Dar …
Unii din colegii mei zâmbesc. Chiar înainte să rostesc ceva, îmi recunosc întrebarea din privire. Alţii stau, se gândesc câteva momente după care pufnesc în râs. Pe latura mai puţin veselă, mi se întâmplă să întâlnesc persoane care se simt cu musca pe căciulă şi pentru care “ce faci”-ul este cât se poate de agasant şi intrusiv. În funcţie de tensiunea pe care o acumulează momentul, ele cedează psihic sau erup nervos, cu injurii şi mâini agitate prin aer.
Rupt din context şi fără vreun scop evident, “ce faci”-ul poate să dezorienteze. Trebuie administrat cu atenţie, în doze suficient de mici şi momente bine alese pentru a se bucura de succes maxim. Pe termen indelungat are efecte secundare: interlocutorii devin imuni sau (în cazuri terminale) adoptă întrebarea şi o folosesc cu frecvenţă ridicată. În această situaţie se recomandă o stare de calm imperturbabil. Ca alternativă se recomandă părăsirea rapidă a incintei.
Din negura timpului:
Ea: ce faci?
Eu: mă dau cu barca
Ea: hai ma, nu te cred
Ea: cum poti sa stai si pe mess in acelasi timp
Eu: am wireless
Ea: ahh
Lipsa somnului se dovedeşte din nou a fi extraordinar de productivă, cel puţin acum la începutul post-ului. Da, e noapte şi da, eu scriu – un lucru fără precedenţă în ultima lună, dar nu neaşteptat (cel puţin de către mine. sper). În cursa ei pe serpentinele destinului aleatorului, viaţa mă aruncă în pur stil centrifugal dintr-o bălărie în alta. E drept că pe măsură ce le iau în figură şi reuşesc să le identific aroma, mai multe se dovedesc a fi nuferi şi prea puţine spini.
</productivitate>
Prima frază e întotdeauna cel mai uşor de compus. Apoi îmi dau seama că nu am mare lucru de spus şi intru în panică, evident, pentru că postul e prea scurt. Reacţia îmi provoacă somnolenţă, iar când termin pot să sar direct în pat.
<scremut>
Eroul nostru a intrat la 8 ore. Ca un om mare. Iar după o săptămână de responsabilitate asumată cu normă întreagă se gândeşte serios să-şi ia concediu. Săptămâna viitoare va fi cu atât mai interesantă cu cât va trebui să preia responsabilităţile de bucătar-şef şi paznic al castelului, întrucât posesorii de drept ale minunatelor atribuţii vor pleca pe alte meleaguri.
Desigur, există şi lumină printre norii tinereţii iar în faţa ei gândurile grele parcă pălesc. Seara, alături de fermecătoarea sa companie eroul pătrunde într-o altă dimensiune, lipsită de problemele pământeşti, unde aerul e uşor parfumat, luna e mereu rotundă pe cer iar zâmbetul nu dă răgaz nimănui. Aroma cojii de lămâie verde îi rămâne proaspătă în amintiri.
“Prima seară la Segafredo. A doua seară lângă Segafredo. A treia seară revenind totuşi la Segafredo, unde e mai fain” – L
… ce mult înseamnă să zâmbeşti când vorbeşti cu cineva
… să visez cu ochii deschişi
… că dacă există a doua şansă, există şi a treia
… că oamenii nu pun preţ pe cuvinte
… că gesturile nobile nu îţi aduc întotdeauna satisfacţie
… că entuziasmul e direct proporţional cu dezamăgirea
… să te privesc cu alţi ochi
Iată una din mâncărurile mele preferate: se numeşte “pui la pungă” iar reţeta e moştenire de familie. E atât de simplu de gătit încât, chiar şi bărbat fiind, e aproape imposibil să dai greş; iar rezultatele sunt cu totul aparte. Carnea e fragedă şi suculentă şi are o aromă subtilă de mirodenii şi usturoi.

Lista de ingrediente e scurtă:
Pe lângă ele va mai fi nevoie de o pungă de hârtie (maro) în care să încapă orătania, nişte spaţiu de manevră şi o tavă de friptură. De răbdare nu prea e nevoie pentru că prepararea este foarte rapidă (10 – 15 minute, în funcţie de îndemânarea fiecăruia).
Să începem deci.








Poftă bună !
De data asta mi-a fost cel mai greu să încep pentru că ştiu că ar trebui să fac altceva acum. Aş putea să dorm două ore. Va trebui să dorm două ore în curând; mă apropii de epuizare. O să scriu totuşi, pentru că parcă aşa reuşesc să mă deconectez. Dacă acum aş dormi, probabil aş visa urât oricum.
Mă aflu la începutul unei săptămâni proaste. Astăzi am trecut peste primul hop şi, cu toate că rezultatele au fost mulţumitoare, nu am avut aproape nici o satisfacţie. Încep încetişor să mă scârbesc. Ştiu deja că şi mâine, când va trebui să înfrunt următoarea creastă, voi fi la fel de lipsit de satisfacţie; şi probabil ceva mai obosit ca azi.
Ca să schimb puţin tonul voi merge inapoi timp de-o zi pentru a scoate la iveală o întâmplare luminoasă (satisfăcătoare aş putea spune): am fost acceptat într-un colectiv care lucrează la proiecte extrem de interesante din zona mea de interes (şi implicit de activitate). Voi lucra şi eu în curând la un asemenea proiect împreună cu ei iar gândul ăsta mă face foarte nerăbdător.
Dacă scot din cadru lucrurile care mă presează (în principal proiecte şi examene) viaţa devine chiar plăcută. Gândul ăsta ar trebui să mă mai liniştească pentru că, la urma urmei, nu mai sunt decât două săptămâni de … [sinonim pentru "chin"]. Sesiunea e un balsam cu miros amărui în comparaţie cu următoarele zile dar, la urma urmei, e vorba doar de câteva zile.
Ca să închei în spirit cu adevărat optimist mă duc să pun de-o cafea, plănuind ca mâine să încep ziua ceva mai matinal, cu mai multă voie bună şi probabil cu o cafea asemanatoare; poate chiar cappuccino, mai stii …
;,, , ; ,, ;, , ,, ;; ,, , ,;, ,; ;,, ;;; ,;, ;,, ;;; ;; ;, ,, ,,, ;;; ,; ,;, ,;
Cum mi se întâmplă de obicei în ultima vreme, e din nou noapte si din nou nu pot să dorm. De data asta afară o e furtună violentă de vară, puţin trecută de masa critică; încă mai fulgeră şi vântul abia-şi mai domoleşte din suflu. Stropii se preling pe ţigle, pe frunze şi pe asfalt. Se aud perfect de-aici şi par că-mi mai domolesc gândurile, lăsându-le să se sedimenteze. Ploaie de vară – mi se pare că o cunosc prea bine.
E al treilea post în care nu atac nici o temă concretă. Se pare că în călătoria mea de formare ca blogger am ales o cale cu totul personală iar trăsăturile pe care mi le-a dezvăluit sunt mai apropiate de cele ale unui jurnal deschis.
Furtna se stinge încet, împreună cu entuziasmul meu de-a-mi înregistra cugetările de la ore mici. Liniştea nocturnă a oraşului (adică ocazionalele maşini în treacăt acompaniate de murmurul perpetuu şi neidentificabil al întunericului urban) se lasă subtil, ca şi răcoarea care începe deja să se simtă. Dacă dormi probabil că visul tocmai se termină şi somnul îţi devine liniştit. Te pregăteşti să îmbarci o nouă aventură pe măsură ce visul următor se condensează in jurul proaspetei stări de calm.
Poate că nu dormi. Poate şi tu scrii – ca şi mine, doar cu mai multă inspiraţie – profitând de răcoare. Poate furtuna ţi-a eliberat inspiraţia captându-ţi atenţia cu violenţa actului I, ducându-te departe de gândurile tale şi lăsându-te apoi, treptat, să le priveşti dintr-o nouă perspectivă. Sper …
Şi-acum te las.
mi-e dor de ea