Lipsa somnului se dovedeşte din nou a fi extraordinar de productivă, cel puţin acum la începutul post-ului. Da, e noapte şi da, eu scriu – un lucru fără precedenţă în ultima lună, dar nu neaşteptat (cel puţin de către mine. sper). În cursa ei pe serpentinele destinului aleatorului, viaţa mă aruncă în pur stil centrifugal dintr-o bălărie în alta. E drept că pe măsură ce le iau în figură şi reuşesc să le identific aroma, mai multe se dovedesc a fi nuferi şi prea puţine spini.
</productivitate>
Prima frază e întotdeauna cel mai uşor de compus. Apoi îmi dau seama că nu am mare lucru de spus şi intru în panică, evident, pentru că postul e prea scurt. Reacţia îmi provoacă somnolenţă, iar când termin pot să sar direct în pat.
<scremut>
Eroul nostru a intrat la 8 ore. Ca un om mare. Iar după o săptămână de responsabilitate asumată cu normă întreagă se gândeşte serios să-şi ia concediu. Săptămâna viitoare va fi cu atât mai interesantă cu cât va trebui să preia responsabilităţile de bucătar-şef şi paznic al castelului, întrucât posesorii de drept ale minunatelor atribuţii vor pleca pe alte meleaguri.
Desigur, există şi lumină printre norii tinereţii iar în faţa ei gândurile grele parcă pălesc. Seara, alături de fermecătoarea sa companie eroul pătrunde într-o altă dimensiune, lipsită de problemele pământeşti, unde aerul e uşor parfumat, luna e mereu rotundă pe cer iar zâmbetul nu dă răgaz nimănui. Aroma cojii de lămâie verde îi rămâne proaspătă în amintiri.
“Prima seară la Segafredo. A doua seară lângă Segafredo. A treia seară revenind totuşi la Segafredo, unde e mai fain” – L