Lime On Ice

Nu toţi oamenii ştiu să zâmbească. Am avut un debate cu mine însumi pe tema asta pentru mai mult de 15 secunde.

Adevărul e că, cu toate că încerc, nu pot să dorm. E prea cald şi parcă se aude un zgomot constant de undeva – ca şi când un tren se plimbă în jurul tău la o distanţă pe care n-o poţi parcurge cu privirea, dar se aude (paradoxal). Şi când nu pot să dorm îmi plimb gândul prin toate părţile, sperând ca-n cele din urmă să dau de locul potrivit pentru popasul nocturn, cufundat în misterul viselor. Ei … betmen betmen … că nu-s nici vise şi nu-i nici somn. Şi când tot somnul a fost exclus sistematic şi logic, ceea ce rămâne, oricât de iraţional ar părea, e oboseală.

Ce se întâmplă atunci când o faci? cu succes, vreau să spun, atunci când ţi se citeşte în privire, înainte să se vadă strungăreţe sau plombe? Când transmiţi un sentiment atât de subtil printr-o licărire abia perceptibilă, urmată apoi (dar de-aici nu mai e aşa important) de arcuirea buzelor?

Mă frapează întotdeauna când surprind un zâmbet în contradictoriu, în care doar gura zâmbeşte. În spatele lui se-ascund probabil altfel de sentimete, iar asocierea asta ciudată le potenţează. Nu mă refer la zâmbetele de ocazie (false) de prin fotografii ci la cele de pe feţele unor oameni (uneori) bătrâni care parcă regretă ceva din trecut. Ei o fac des, zâmbesc aşa – dar nu numai ei; să fi uitat atunci?

A venit şi somnul.

Nu de puţine ori mi s-a întâmplat să privesc lucrurile cu foarte mult entuziasm şi apoi, cu o egală lipsă de entuziasm să renunţ brusc la ele. Curiozitatea mă împinge şi acum de la spate către noul (pentru mine, deocamdată) web-ului doi-zero: blogging-ul. Mi se desfăşoară în minte o listă de întrebări chiar în timp ce tastez:

• cât de repede o să-mi treacă?
• voi deveni şi eu dependent de scris (cum am văzut la alţii şi nu pot să zic că nu mi-a plăcut)?
• mă va ajuta să-mi găsesc liniştea pe care uneori o caut când nu am cu cine să discut?
• voi fi dispus să-mi împart timpul şi cu aşa ceva? (ok, răspunsul ăsta mi-e deja cunoscut)
• de ce încerc să-mi argumentez alegerea în post-ul ăsta?!
• (…)

Ei bine, trebuie să încep de undeva. Se pare însă că întotdeauna încep cu argumentatul, în loc să mă întreb ce am de gând să scriu. Aşa că momentan bat graţios câmpii – şi te previn, dragă cititorule, de vei alege să mă urmăreşti, de câmpi bătuţi parte vei mai avea.

Îmi place titlul. Cum sună. A fost o alegere inspirată. Era minunat dacă reuşeam măcar tangenţial să mă apropii de tema pe care o propune dar calităţile de analist la rece al persoanei sunt absente în momentul de faţă (ok, absente tot timpul). Aşa că vei citi în continuare despre nimic şi nimicuri menite să deschidă (hopefully) lunga conversaţie care umple de obicei paginile unui blog.

Cu rol de încheiere îţi propun, măcar pentru câteva momente, să te laşi absorbit de gândurile care te-au măcinat săptămâna asta, luând o gură din conţinutul cristalin şi răcoritor al băuturii tale preferate cu gheaţă şi lămâie verde. Gustul amărui-acrişor şi proaspăt te va învigora şi totul va deveni mai clar. Iar acum, revigorat cum eşti, lasă-mi blogul şi treci la treabă! (ok, asta era pentru mine )